Umberto Eco – Numele trandafirului

Despre felul cum era alcătuită abaţia voi avea de mai multe ori prilejul să vorbesc, şi mai cu de-amănuntul. Dincolo de portal (care era singura deschizătură în zidurile de îm¬prejmuire) pornea o alee lată, mărginită de copaci, care ducea la biserica abaţiei. în stînga drumului se întindea o suprafaţă rînduită cu grădini de zarzavat şi, cum am aflat după aceea, grădina botanică, în jurul a două clădiri, baia şi spitalul, şi grădina ierburilor de leac, care mărgineau curba zidurilor. în fund, la stînga bisericii, se înălţa Edificiul, despărţit de biserică printr-o esplanadă acoperită de morminte. Portalul de miazănoapte al bisericii dădea spre turnul de miazăzi al Edificiului, care îi oferea vizitatorului, drept în faţă, vederea turnului de apus, aşa încît la stînga se unea cu zidurile şi cobora, numai turnuri, spre hăul asupra căruia se întindea turnul de miazănoapte, care se vedea pieziş. în dreapta bisericii se întindeau cîteva construcţii care ajungeau pînă în spatele ei, desfăşurîndu-se şi în jurul porticului: cu siguranţă dormitorul, locuinţa Abatelui şi locul de primire a peregrinilor, către care am fost îndreptaţi şi la care am ajuns străbătînd o frumoasă grădină. Pe latura dreaptă, dincolo de o vastă esplanadă, de-a lungul zidurilor de miazăzi şi mergînd mai departe, spre răsărit, în spatele bisericii, o grămadă de clădiri pentru slujitori, grajduri, mori, teascuri, hambare şi pivniţe, şi ceea ce mi s-a părut a fi casa novicilor. Netezimea pămîn-tului, uşor arcuit, îngăduise vechilor constructori ai acelui loc sfînt să se supună regulilor de orientare, mai mult decît ar fi putut s-o ceară Onorius Augustoduniense sau Guglielmo Durando.

După poziţia soarelui la acea oră a zilei, mi-am dat seama că portalul dădea exact spre apus, încît corul şi altarul să fie îndreptate spre răsărit; şi soarele putea dis-de-dimi-neaţă să răsară şi să-i trezească numaidecît pe călugării din dormitor şi animalele din grajduri. Nu am văzut abaţie mai frumoasă şi mai minunat aşezată, chiar dacă după aceea am cunoscut San Gallo, şi Cluny, şi Fontenay şi încă altele, poate mai mari, dar mai stîngaci proporţionate. Spre deosebire de altele, aceasta se deosebea prin clădirea de nemăsurat a Edificiului. Nu aveam cunoştinţele unui meşter zidar, dar mi-am dat numaidecît seama că acesta era mult mai străvechi decît construcţiile din jurul lui, născut poate pentru alte scopuri, şi că tot restul abaţiei fusese adăugat jur-împrejur, cu multă vreme mai tîrziu, dar în aşa chip încît orientarea marii construcţii sa se potrivească cu aceea a bisericii, sau aceasta să i se potrivească lui. întrucît arhitectura este, dintre toate artele, cea care caută cu mai multă cutezanţă să repete în ritmul ei ordinea universului, pe care cei vechi îl numeau kosmos, adică armonie, deoarece este asemenea unui animal mare la care străluceşte desăvîrşirea şi echilibrul tuturor membrelor sale. Şi lăudat fie Atoatefăcătorul care, după cum spune Augustin, a aşezat toate lucrurile în număr, greutate şi măsură.
[…]
Mi s-a părut că Abatele era mulţumit să pună capăt acelei conversaţii, ca să se poată întoarce la problema lui. A început, aşadar, să povestească, alegîndu-şi cuvintele cu multă băgare de seamă şi cu largi perifraze, despre o întîmplare neobişnuită care se petrecuse cu cîteva zile mai înainte, şi care pricinuise multă tulburare în rîndul călugărilor. Şi a spus că-i vorbea lui Guglielmo pentru că, ştiindu-l mare cunoscător şi al sufletului omenesc, şi al urmelor pe care le lasă diavolul, nădăjduia să poată să-şi dedice o parte din timpul său preţios ca să facă lumină într-o enigmă atît de dureroasă. Se întîmplase, aşadar, că Adelmo din Otranto, un călugăr încă tînăr, dar deja cunoscut ca un mare maestru al miniaturii, şi care tocmai împodobea manuscrisele bibliotecii cu imagini de o mare frumuseţe, fusese găsit, într-o dimineaţă, de către un căprar în fundul rîpei peste care se ridica turnul de răsărit al Edificiului. întrucît fusese văzut de către ceilalţi călugări în cor la completa, dar nu mai apăruse la matutini, căzuse probabil în orele cele mai întunecoase ale nopţii. Noapte foarte viforoasă, în care căzuseră fulgi tăioşi ca lama, de păreau mai degrabă grindină, azvîrliţi de austrul care sufla nebuneşte, înmuiat de zăpada aceea care mai întîi era apoasă şi apoi se întărise în ţurţuri de gheaţă, trupul său fusese găsit la picioarele zidului ieşit în afară, zdrobit de stînca de care se izbise.

Biată şi delicată făptură muritoare, Domnul să-l aibă în sfînta lui pază. Din cauza multiplelor izbituri pe care corpul le suferise în cădere, nu era uşor de spus din care punct anume căzuse; fără îndoială, de la una dintre ferestrele care se des¬chideau la trei rînduri de caturi pe cele patru laturi ale turnului aflate deasupra prăpastiei.
— Unde aţi îngropat sărmanul trup ? a întrebat Guglielmo.
— în cimitir, fireşte, a răspuns Abatele. Poate că l-aţi ob¬servat, se află în partea de miazănoapte a bisericii, a Edificiului şi a grădinii de zarzavat.
— Văd, a spus Guglielmo, şi văd că problema domniei tale este următoarea: Dacă nefericitul acela s-ar fi, Doamne fereşte, sinucis (pentru că nu ne putem gîndi că a căzut din nebăgare de seamă), a doua zi aţi fi găsit una dintre ferestrele acelea deschise, în vreme ce voi le-aţi găsit pe toate închise, şi fără ca la picioarele vreuneia dintre ele să fi apărut urme de apă.
Abatele era un bărbat, cum am spus, de o mare şi diplomatică reţinere, dar de data aceasta a avut o mişcare de surprindere care i-a smuls orice urmă de prestanţă ce se cuvine la o persoană serioasă şi măreaţă, după cum cere Aristotel.

Share.

About Author

Born: yes Experience: Virgin Dead: not yet Citeste AICI inainte de a merge mai departe

Comments are closed.