Versuri: Miron-Radu Paraschivescu
Muzica: ZMEI3

Bate-un vânt pe ulicioară
peste inima amară,
bate-un vânt prin ţigănie
peste inima pustie,
vânt uşor de primăvară
cu parfum de domnişoară.
Treci vântule fără teamă
că nu te mai bagă-n seamă
nici-o pirandă-mpudrată
cu buzele de muşcată!
Poci, tu vântule, să treci,
că focul lor n-o să-l seci
şi nici lacrămile lor
după Rică din Obor!
Îl făceau toţi zurbagiu,
dar altul ca el nu ştiu:
ăl mai prima barbugiu,
cuţitar, caramangiu,
ca un fante de spatiu.
Că nu era nici o fată
de el neamurezată,
nici nevastă cu bărbat
să nu-l fi râvnit la pat.
Şi-avea ochii de migdale
de cătau la el cu jale,
şi-avea ghiersul cântător
de cătau la el cu dor,
Rică – fante de Obor.

Când trecea prin cartier,
avea pasul de boier,
legănat şi nepripit
unde se ştia iubit.

De se lăsa cu bătaie
(că avea duşmani o droaie!),
atunci o făcea de oaie,
că până să scoţi cuţitul,
el îţi şi lua piuitul.

N-avea pe lume păreche:
purta cercel la ureche
şi-avea degetu-nflorat
c-o piatră de matostat.

Noaptea, când venea matol,
zicea din gură, domol,
ca un vânt care se duce
în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare
de clipeşte-n bolta mare.

Uite-l, ăsta era Rică:
el de nimeni n-avea frică,
de nimeni nu se ferea,
cât este lumea de rea!

Şi cum venea într-o seară
senină, de primăvară,
un ţigan mai mărunţel
se tot da pe lângă el:
– “Dă, bă Rică, o ţigare!”
Când căta prin buzunare,
parşivul, cu mâna scurtă,
i-a băgat cuţitu-n burtă.
Rică s-a-ndoit niţel
da’ l-a muclit pe mişel
de-a sunat şi baba-n el.

Văicăreală mare-n stradă,
au dat toţi buluc, grămadă:
sângele-i curgea şiroi
ca apa dintr-un butoi.
Toată partea muierească
a sărit să-l oblojească,
dar el nu vroia deloc;
se ţinea doar de mijloc
şi şi-a pus o barză-n cioc,
a aprins-o şi-a zâmbit:
– “Ce-o să mor dintr-un cuţit?”
Pân’ vin ăi de la Salvare,
mai poci să trag o ţigare!”
Aşa era Rică – tare.

Se cruceau ţiganii toţi,
(mardeiaşi, giolari şi hoţi)
şi ţigăncile-nlemnite
se tânguiau pe şoptite.
Aoleo, ce n-ar fi dat
să-l vază pe Rică lat;
dar el, drept ca pălimarul,
îşi ţinea doar brăcinarul
cu o mână, apăsat
şi umbla în lung şi-n lat
Rică – fante-njunghiat.

Ieşea luna dintr-un nor
roşie ca un bujor
şi bătea un vânt de seară
subţirel, pe ulicioară
ca un plânset în suspine.

Dar Salvarea nu mai vine…

Rică s-a lăsat pe vine
şi s-a-ntins pe îndelete
rezimat de un părete.

Craii toţi, de bucurie,
se făceau că îl îmbie:
– “Spune bă, tot te mai doare?”
El tăcea cu ochii-n zare.
– “Vrei Rică, să joci barbutu?”
Dar el tot făcea pe mutul.
Una, cum dădea să-l frece,
a ţipat – că era rece!
Şi când a sosit Salvarea
din el mai ardea… ţigarea.

Bate vânt, lacrimă pică
după inima voinică!
Plânge-l inimă amară
că s-a dus în primăvară
ca o apă d-a uşoară
şi ca fumul de ţigară!

Cântă-l ghiers şi du-l departe
pe Rică – fante de Moarte!

Share.

About Author

Born: yes Experience: Virgin Dead: not yet Citeste AICI inainte de a merge mai departe

Leave A Reply