Daca am trai în gradini, religia n ar fi posibila. Lipsa lor ne a împins în dorul raiului. Spatiul fara flori si arbori îndeamna ochii spre cer si aminteste muritorilor ca primul lor strabun a poposit vremelnic în vesnicie si n umbra de pomi. Istoria e negatia gradinii.
Nadejdile le datoresc noptilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau si, singur între materie si vis, ridicam aromele deceptiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte — acest posibil fara timp. Totul se prea poate — dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd — si unde zboara ele? Într o vesnicie vag tremuratoare, ca un eter ros de reflexii.
[…]
De ai vazut un migdal înflorit scuturîndu se blînd sub insinuarile brizei si cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul sa nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate — atunci te ai scuturat si tu de clipe, ca sa cazi mai amarnic în deserturile vremii.
Frica de un sfîrsit de fioruri mi a otravit raiul simtirii, caci nimic n ar trebui ispravit în simturile împlîntate n fire. Splendorile lumii m au junghiat mai aspru ca furiile carnii, si am sîngerat în fericiri mai rau ca n deznadejdi.
Rarefierea mistica a timpului în nimicul absolut al frumusetii… Cu el sa mi hranesc as teptarile sîngelui, cu ondulatiile si rasfrîngerile armonioase ale eternei inutilitati. Rosturi exista numai în aparentele pentru care ai vrea sa mori… Vor lua petalele locul ideilor?
Timpul cere alta seva, vinele alt murmur, carnea alte înselaciuni… O lume directa — si cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecaruia, si pe care nimfele cugetului n ar în drazni sa i culeaga…
[…]
Doctrinele n au vlaga, învataturile s stupide, convingerile ridicole si înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu i viata decît în tariile sufletului. Cu ele, de nu faci superflua muzica si nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taina te vei îngropa? Nu razbate în puls misterul însusi al materiei si nu ne cheama ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?
[…]
Omul e arta întrucît e mîndru si singur. El foloseste pamîntul ca pretext mai valabil — maiestririi existentei lui — decît cerul.
Religiile n au simt pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparenta ca atare. Lor le e straina pieirea în sine si vraja inutilitatii. Lor le e strain pamîntul. De aceea vor ele sa ne mîntuie de eu, de cea mai ciudata înflorire sub soare.
Existenta individuala e de o atractie atît de crunta, fiindca s a nascut dintr o ruptura de echilibru, dintr o inegalitate a fondului originar al vietii. Religiile vor sa niveleze felurimea; sa suprime individuatia. Sensul mîntuirii e disparitia pronumelui.