In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.
Era intr-o dimineata cand a zarit in departare turnurile unei cetati. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja miezul zilei si, cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.
Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci: “A trait sase ani, trei luni si patru zile”, “A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”, “A trait trei ani, patru luni si patru zile”, “A trait noua ani, opt luni si doua zile”.
S-a intristat crezand ca nimerise intr-un cimitir pentru copii si unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si l-a intrebat:
– “De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”
– “Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!”
– “Nu… doar ca, vezi…, noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care omul l-a petrecut bucurand-se… si asta este ceea ce vezi tu scris aici.”
– “Timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…”
– “Da, pentru noi doar asta conteaza!”
sursa foto: http://zoeradulescu.wordpress.com