Ion Minulescu – Isprava toamnei

Isprava toamnei

Toamna, fata deocheata —
Biata fata!…
Deocheata, dar frumoasa
Si cocheta,
Mi-a intrat odata-n casa,
Indiscreta,
Sa ma-ntrebe ce mai fac…
Ce problema viitoare
Ma mai doare…
Ce tigari de foi ma otravesc
Cind vorbesc…
Si ce fel de coniac
Beau cind tac…

Si de-atunci —
Nu vreau sa spun de cind —
Am ramas cu toamna-n trup si-n gind !…

Si de-atunci, in fiecare an,
Toamna, fata buna, vine sa ma vada —
Vine ca o ora fixa pe cadran
Si solemna ca o stea cu coada…
Si, cum stie ca eu nu fac decit bine,
Toamna sta trei luni intregi la mine,
Cum ar sta la ea acasa…
Pina ce-ntr-o buna zi ma lasa
Si se duce de s-ascunde…
Unde?…
Dracul stie unde!…

Numai ca, dupa ce pleaca,
Odaita-mi pare mai saraca…
Poate fiindca toamna-mi fura
De la gura
Tot ce-n noua luni adun
Cu rabdare si tutun —
Tot ce cred ca-i mai de seama
Pentru clopotelul meu de-alarma!…

Toamna, fata indiscreta
Si cocheta,
Se agita ca un ascutis de sapa
Pe biroul plin de praf si prin sertare
Si-mi distruge fara mila
Operele literare,
Rupind fila dupa fila,
De ma lasa gol…golut…
Ca o ciutura-ntr-un put,
Fara nici un pic de apa!…

Dar norocul meu ca-n acest an
Timpul merge dupa alt meridian…
Si ca versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasa —
Cum scriu eu de obicei, pe masa —
Ci pe iarba verde,
Undeva, la tara,
Unde calendarul scrie ca-i tot vara
Si-unde toamna inca nu sosise!…