LEGITIMITATE, AUTORITATE, PUTERE

inca un text postat la weblog dar scris prin 1997 sau ’98 cred…

PARTIDELE POLITICE DIN ROMÂNIA DUPÃ 1989;
LEGITIMITATE, AUTORITATE, PUTERE.
Motto : “Principiul de baza al guvernãrii este satisfacerea cererilor populatiei. Oricâtã filosofe politica s-ar face, oricâte seminarii savante ar avea loc pe marginea principiilor guvernãrii, rezultatul este întotdeauna acelasi: populatia României are anumite cerinte care nu coincid perfect cu imaginea guvernantilor,”

Alin Teodorescu

Regimul comunist instaurat in tara noastrã dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, instaurat cu forta de cãtre Armata Rosie si-a dobândit legalitatea dar nu si legitimitatea.
Confuzia intre cei doi termeni este fãcutã si astãzi de cãtre ziaristi, oameni politici, istorici sau chiar si de cãtre asa-zisii analisti politici gen. Silviu Brucan, Ion Cristoiu s.a.De aceea vom încerca mai întâi sa delimitam si sã explicam cei doi termeni.
Încã din antichitate si apoi in evul mediu, principiul de drept care a functionat pânã la primul rãzboi mondial a fost cel de drept al cuceritorului, dreptul celui mai puternic. Suveranul ca unsul lui Dumnezeu avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sãi, dispunea de averea lor. Învinsul in luptã pierdea totul uneori chiar si viata.
Revoluþia franceza avea sa ia aceste drepturi Regelui, Suveranul fiind înlocuit cu Natiunea. Cu toate imperfecciunile sale Revolutiei franceze ii revine meritul de a fi adus in Europa ideile de Egalitate, Libertate, Fraternitate. Egalitate in fata legii, Libertatea cuvântului, libertatea si dreptul de a alege si de a fi ales, Fraternitate in fata dusmanului comun de atunci celelalte monarhii. Începea asa cum afirma S. Huntington primul val al democratizãrii.
Conceptul de legitimitate este in strânsa legãtura cu democraþia afirma S. Huntington: in tãrile in care democratia s-a instalat ea câstigã putere si legitimitate; loviturile de stat, cenzura hãrtuirea opozitiei, nerespectarea adversarilor politici, interzicerea mitingurilor politice, voturile manipulate sau gresit numãrate, nu sunt compatibile cu democratia.
Dupã sfârsitul primului rãzboi mondial principiul care a stat la baza Tratatului de Pace de la Paris nu mai este dreptul cuceritorului, ci dreptul popoarelor la autodeterminare. Imperiul Austro-Ungar s-a destrãmat harta Europei fiind schimbatã de la Marea Balticã la Mediteranã, noi state apãrând pe harta lumii.
Noile state si-au ales singure forma de guvernare unele dintre ele republici altele monarhii constituþionale. Legitime si legale in acelasi timp noile state aveau sa-si consolideze unele dintre ele structurile democratice, altele precum Italia sau Germania aveau sa opteze pentru regimuri totalitare.
In România, de la Unirea din 1859 încep sa se cristalizeze primele structuri democratice: Parlamentul, partidele politice, separatia puterilor in stat, alegeri libere, alternanta la guvernare intre cele doua mari partide: conservator si liberal, apar primele organizatii ale societãþii civile, exista o presã liberã .
Odatã cu încheierea primului rãzboi mondial , dupã Marea Unire de la 1 decembrie 1918 si cu recunoasterea României Mari primul val al democratizãrii cuprinde si România.
Partidul Tãrãnesc condus de Ion Mihalache se unifica cu Partidul National din Transilvania condus de Iuliu Maniu formând unul din cele mai puternice partide politice ale Romanei interbelice . Partidul Conservator dispare dupã scena politica a României începând cu 1920, dar Partidul Liberal se consolideazã in ciuda sciziunilor care nu iartã nici acest partid. Viata politica romaneasca in perioada interbelicã este destul de frãmântata: guvernele se schimba cu repeziciune, au loc remanieri guvernamentale, coalitiile nu rezista, dar România din punct de vedere economic prosperã, legitimitatea partidelor aflate la guvernare era datã de celelalte caracteristici ale unui stat democratic.
Doar dupã venirea lui Carol II la conducerea tãrii partidul lui Goga este cel care formeazã un guvern fãrã ca acest partid sã fi câstigat alegerile.
Dictatura regala instituita in 1938 avea sa punã capãt scurtei perioade democratice din România
Declansarea celui de al doilea rãzboi mondial va duce România initial in tabãra Germaniei, Italiei si Japoniei. Dupã actul de la 23 august România participa alãturi de puterile aliate la înfrângerea Germaniei, insa sub presiunea URSS se instaureazã un regim ilegitim in România.Era ilegitim pentru cã alegerile din 1946 au fost falsificate, pentru ca guvernul Groza fusese instaurat sub presiunea amenintãrii de care Armata Rosie, pentru ca avea sa desfiinteze partidele politice libertatea presei a mitingurilor
Partidele politice au fost desfiintate de cãtre regimul comunist, liderii acestora au fost inchisi si multi dintre ei au murit in închisori. Încetul cu încetul comunistii veniti la putere si-au construit legalitatea in speranta ca in acest fel vor reusi sa obþinã si o legitimitate. Aderarea României la ONU, OSCE sau alte organisme internationale, elaborarea unei Constitutii, a unui alt sistem legislativ abrogarea vechiului sistem legislativ s-a fãcut tot pentru încercarea obtinerii unei legitimitãti.
In timp ce noi state erau cuprinse de cel de al doilea val al democratizãrii, ocupate de cãtre URSS tarile Europei de Est adoptau socialismul ca forma de guvernare
Regimul Ceausescu avea sa aducã comunismul in forma cea mai taberanta a sa. Dictatura proletarã prevãzutã de Marx era pusa in practicã, insã sub o alta forma: cei care provãduiau egalitatea se scãldau in lux in timp ce restul populaþiei se asemãna din ce in ce mai mult cu prolii lui George Orwell.
In Ungaria, 1956 avea sa aducã prima forma de opozitie atât împotriva regimului comunist dar si împotriva URSS. Imre Nagy avea sa fie executat de cãtre sovietici iar regimul comunist ramane la putere. In Cehoslovacia in 1968 Primãvara de la Praga avea sa aducã o serie de schimbãri acceptate chiar de cãtre liderii comunisti precum Alexander Dubcek, din pãcate înãbusite de Armata Rosie. In România cele doua momente: greva minerilor de la Lupeni si protestele brasovenilor au fost anihilate de carte regimul Ceausescu.
Dupã venirea lui Mihail Gorbaciov la putere in URSS se declansazã o serie de schimbãri influentate de cel de al treilea val al democratizãrii. România lui Ceausescu se opune tuturor schimbãrilor care cuprinseserã întreaga Europa de Est. A fost nevoie de revolta de la Timisoara urmata de cea de la Bucuresti ca dictatorul comunist avea sa paraseasca puterea, parasit la rândul sãu de cãtre fortele de Securitate, Armata, si de apropiatii sãi.
Noile elite instalate dupã Revolutia din 1989 aveau sa adopte la presiunea partidelor istorice dar si a strãzii sistemul pluripartit, presa era de acum libera, se trece la separatia puterilor in stat, s-au organizat alegeri libere. Pentru prima data dupã aproape 50 de ani, peste 80 de partide politice aveau sa participe la alegerile din 20 mai 1990.

Dupã aceasta scurta trecere in revista a principalelor momente ale istoriei noastre, sa încercam sa analizam cele trei concepte comparând câteva din partidele politice din România post revoluþionara in funcþie de ele.
Termenul de Putere îsi are rãdãcinile in latinescul Potestas ceea ce semnifica puterea derivata de de la popor cãtre senat. Este puterea de a acorda sanctiuni si recompense de a impune privatiuni si constrângeri.
Cuvântul Autoritate este tot de origine latinã, si reprezintã Puterea acceptatã, recunoscutã, legitimã. Dacã Puterea ordonã si constrânge, Autoritatea atrage ea reuseste sa se impunã prin convingere fãrã sa fie necesar sa recurgã la formele de constrângere ea este acceptata in mod unanim.
Legitimitatea unui regim sau partid politic aflat la guvernare sau parlamentar asa cum am mai arãtat este data in primul rând de obtinerea unui anumit numãr de voturi care sa ii dea dreptul de a accede la putere sau in Parlament. Este procesul prin care Puterea se converteste in Autoritate. Încã de la vechii greci legitimitatea era legatã de unele principii morale, principalul fiind Libertatea. Legitimitatea se identificã cu recunoasterea cu drepturilor naturale ale omului, se refera la întregul sistem de guvernare.
Regimul comunist din România a deþinut forma legala prin care si-a impus doar forme de constrângere si sanctiuni majoritãtii populaþiei. Desi intr-o forma minusculã a existat si o opozitie care a contestat legitimitatea comunismului.
Principalele partide politice  din Romania de dupã 1989 care au intrat in Parlament sau au ajuns la guvernare isi revendica legitimitatea in moduri diferite.
FSN ( Frontul Salvãrii Nationale din România)- S-a format ca partid politic in februarie 1990 dupã ce la presiunile partidelor istorice a acceptat sã renunte la conducerea tarii si sa se înfiinteze Consiliul Provizoriu de Uniune Nationalã
Pana la divizarea din 1991 a încercat sa isi justifice legitimitatea ca fiind “o emanatie a Revolutiei din Decembrie 1989”. La alegerile din mai 1990 obtine peste 80% din voturi.
A detinut puterea pana la alegerile din 1992 perioada in care a fost puternic contestat atât de cãtre partidele istorice dar si de organizatii neguvernamentale ( Grupul pentru Dialog Social, Alianta Civica, Liga Studentilor si sindicate) . A încercat sã obtinã legitimitatea prin adoptarea unei Constitutii in 1991, prin diverse contacte cu celelalte tãri occidentale, prin adoptarea unei platforme program de stânga care i-a adus voturile ce i-au permis sa deþinã puterea pana in 1992 din partea populatiei sãrace a României. Nu a reuºit sã obþinã Autoritate, in 3 rânduri liderii acestui partid chemând ca forte de ordine acer sa împrãºtie manifestaþiile împotriva guvernului muncitorii din fabrici si mai ales minerii din Valea Jiului.
În 1992 se divide 2 partide (FSN-PD si FDSN) unul condus de Petre Roman, celalalt de Oliviu Gherman de jure, de facto fiind condus de cãtre presedintele tarii Ion Iliescu. La alegerile parlamentare si prezidentiale cele douã partide participã separat, fiecare revendicându-se ca rezultat al Revolutiei din decembrie 1989.
FDSN-PDSR (Frontul Democratiei Sociale din România – Partidul Democratiei Sociale din România): Actuala denumire – PDSR – dateazã din iulie 1993, dupã ce FDSN a fuzionat cu Partidul Republican, Partidul Cooperatist si Partidul Socialist Democratic. Se autodefineste ca fiind un partid social-democrat modern, de centru stânga, cu vocatie europeana, formatiune politica profund democratica si reformatoare, eliberata de orice nostalgie dupã vremurile trecute, in dezacord cu orice viziune autoritaristã si extremista. A solicitat in 1993 aderarea la Internationala Socialista fãrã a fi acceptat. Dezvolta relaþii cu Partidul Socialiºtilor Europeni, cu partide social-democrate din diverse tari ale lumii.
Dupã alegerile pe care le-a pierdut in anul 1996, devine principalul partid de opoziþie, iar in iunie 1997 o altã grupare condusã de fostul ministru de externe Teodor Meleºcanu se desprinde din partid formând ApR. Pentru a-ºi consolida legitimitatea a avut contacte cât timp s-a aflat la guvernare cu diferite organizatii internationale: in 1995 România fiind prima tarã care a semnat Parteneriatul pentru Pace cu NATO, detasamente ale Castilor Albastre participã la operatiuni sub egida ONU in Rwanda, Irak, Somalia, fosta Iugoslavie.
PD-FSN ( Partidul Democrat – Frontul Salvãrii Nationale): O grupare condusã de Petre Roman fost prim-ministru in perioada decembrie 1989- septembrie 1991 se desprinde din FSN in 1992 formând FSN-PD. Încearcã sa isi obþinã Legitimitatea ca si PDSR sustinand ca este ºi el o emanaþie a Revolutiei din Decembrie 1989.
În perioada 1991-1996 s-a aflat in opoziþie încearcã sa capete legitimitate in fata electoratului prin aderarea la Internaþionala Socialistã, adoptând o politicã de centru stânga. Puterea PD este data de participare in coaliþia de guvernare alãturi de CDR ºi UDMR
Partidul este lipsit de Autoritate ca de altfel întreaga coaliþie: aceasta nu poate adopta legile in parlamentul României deoarece diferenþele ideologice ale celor trei formaþiuni politice sunt atât de mari încât practic puterea legislativã – Parlamentul – aproape nu funcþioneazã, executivul fiind nevoit sã adopte Ordonanþe de Urgenþã pentru accelerarea reformei in România.
PNTCD (Partidul National Tãrãnesc Crestin Democrat) Congresul General din 10 octombrie 1926 a consfintit fuziunea dintre Partidul Tãrãnesc condus de cãtre  Ion Mihalache si Partidul Naþional condus de Iuliu Maniu. PNT a obþinut la alegerile din noiembrie 1928 cel mai mare procent obþinut pânã atunci de un partid politic din România – 77,76%. Dupã adoptarea la 10 februarie 1938 a noii Constitutii ce prevedea dizolvarea partidelor politice, PNT a protestat fata de regimul monarhiei autoritare instauratã de Regele Carol II. Dupã 23 august 1944 PNT a desfãsurat actiuni ce vizau revenirea la regimul democratic, reluându-si activitatea legala. În octombrie `44 Frontul National Democrat, condus de comunisti a declansat o ofensiva necrutatoare împotriva PNT – declarat ca principal adversar adr si imptriva celorlate partide politice. Iuliu Maniu a depus mari eforturi pentru a opri sovietizarea României, dar ofensiva împotriva PNT-ului s-a intensificat dupã 19 noiembrie 1946, culminând cu arestarea unui grup de fruntasi condusi de Ion Mihalache. Partidul National Tãrãnesc a fost dizolvat un an mai târziu la data de 29 iulie 1947, iar conducãtorilor li s-a intentat proces politic, încheiat cu grele condamnãri. Principalii lideri nationali-taranisti si-au sfârsit viata in închisoare: Iuliu Maniu in inchisoarea de la  Sighet in 1953, iar Ion Mihalache la Ramnicu Sarat, in 1963.
Intre anii 1936-1946, Iuliu Maniu l-a numit in functia de secretar politic pe Corneliu Coposu (viitorul lider al PNtCD de dupã 1989) – student la Drept si membru al redactiei ziarului “România Noua”, pentru ca in 1947 acesta sa primeascã functia de secretar general adjunct al partidului si al delegatiei permanente. Dupã înscenarea de la Tãmadau, Corneliu Coposu este arestat la 14 iulie 1947 si condamnat la munca silnica pe viata. Dupã iesirea din închisoare acesta a reusit sa înscrie in 1987 PNt în Uniunea Crestin Democrata. Sub conducerea sa se organizeazã in România dupã 1989 primele mitinguri împotriva regimului Iliescu reusind sã înfiinteze CPUN, PNtCD fãcând parte din acesta. PNTCD devine in anul 1992 membru cu drepturi depline al Uniunii Europene Crestin Democrate, In 1991 se creeazã Conventia Democrata din România, la initiativa PNTCD, formatiune care reuneste principalele forte de opozitie: PNL, Alianta Civicã, PAC, PAR, PSDR, PER.
Legitimitatea acestui partid este datã in primul rând de faptul cã acest partid e a fost una din principalele forte politice in perioada interbelicã. De asemenea el si-a câstigat legitimitatea in toate legislaturile prin obtinerea încrederii unei parti a populaþiei tãrii, reusind sa acceadã in Parlament.
Din pãcate, ca si in cazul PD, el nu a reusit sã obtinã o Autoritate decât pentru scurt timp atat in  cadrul CDR, cat si din partea unei pãrti a societãtii civile, electoratul sãu fiind format in special din rândul populatiei cu studii superioare din marile orase.Si in cadrul partidului PNTCD se confruntã in ultimul timp cu o criza de autoritate voci reprezentative ale acestuia fãcându-se auzite tot mai des. In ultimul timp fostul premier Victor Ciorbea pãrãsind partidul
PNL ( Partidul NaTional Liberal) : Partidul Naþional Liberal si-a luat aceasta denumire în 1875 când o parte din liderii liberali de atunci precum: Ion C. Brãtianu (devenit presedinte al PNL), Ion Câmpineanu, Alexandru Golescu, I. Al. Sturza ( unii dintre ei participanþi la Revolutia de la 1848 ) etc. au hotãrât înfiintarea acestui partid.
Liderii sãi asumându-si responsabilitatea în unele din cele mai grele si hotãrâtoare momente ale istoriei României au fãcut ca PNL sã fie motorul tuturor evenimentelor hotãrâtoare din istoria României: dobândirea Independentei (1877), ridicarea la rangul de regat (1881), Rãzboiul pentru reîntregirea neamului si crearea României Mari (1916-1919), Reforma agrara (1921), adoptarea Constituþiei (1923).
Ca si in cazul PNT, activitatea PNL a fost suspendata în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, a statului national-legionar si a dictaturii militare instauratã de Ion Antonescu., Dupã instaurarea regimului comunist, si fruntasii PNL au fost supusi unui regim de represiune, mii de liberali fiind aruncati în închisori si lagãre comuniste.
Dupã revoluþia din decembrie 1989, PNL este reînfiinþat, din iniþiativa unor vechi liberali: Dan Amedeo Lazarescu, Nicolae Enescu si Sorin Botez, care au instituit un comitet de reconstituire, alcãtuit din 12 liberali din tara si din exil. Reînscris la tribunalul Municipiului Bucuresti la data de 6 ianuarie 1990, PNL a obþinut la alegerile din 20 Mai 1990, 7% din voturi, cu 29 de deputaþi si 10 senatori. Ales presedinte al PNL, la 31 martie, Radu Câmpeanu, este învins în cursa pentru Presedinþia României de cãtre candidatul FSN, Ion Iliescu. Dupã cãderea guvernului Roman în 1991, PNL participa la guvernarea Th. Stolojan, cu 3 ministri si 7 secretari de stat.
Decizia presedintelui Radu Câmpeanu  de a parasi CDR va face ca PNL sa nu obtinã pragul necesar de 3% la alegerile din 1992 nereusind sã acceadã in Parlament.La Congresul de la Brasov din 28 februarie 1993, este aleasã o nouã conducere a partidului (preºedinte fiind ales Mircea Ionescu Quintus) iar partidul fuzioneazã cu Noul Partid Liberal.
Revenirea PNL în CDR, s-a realizat la începutul anului 1995, iar la 13 mai, Grupul Politic Liberal din PL’93 si Grupul pentru Unificarea Liberala din PAC au aderat la PNL. La alegerile din 1996 participã in cadrul CDR reusind sa acceadã in Parlament, si sã participe la guvernare, iar in 1997 fuzioneazã cu PAC dupã ce anterior fuzionase cu Partidul Socialist-Liberal ºi Pl-93
Din punct de vedere al Legitimitãtii, PNL se apropie cel mai mult de cerintele impuse de acest concept, prin doctrina sa prin programul politic pe care îl susþine, punând accentul pe:
– libertatea individuala si proprietatea privata;
– inviolabilitatea individului ;
– toleranta si pluralism;
– limitarea puterii politice si separarea puterilor in stat;
– drepturi individuale si autonomie personala.
In ceea ce priveste deþinerea Puterii, PNL a detinut-o   inca de la infiintarea particpand la guvernare, dar si prin  scurta sa participare la guvernarea Stolojan si dupã câstigarea alegerilor din 1996 in cadrul CDR, fiind unul din partidele din arcul guvernamental.
In cadrul CDR a fost lipsit de Autoritate, principalul partid care a condus Conventia la alegeri fiind PNT-CD. In ultimul timp poartã negocieri cu acesta pentru delimitarea unor divergente in ceea ce priveste participare la guvernare. Precum si distribuþia mandatelor in viitoarea legislaturã. Pentru viitoarele alegeri locale se pare cã PNL va avea proprii candidati. De asemenea nici acest partid nu detine decât o Autoritate relativã in rândul membrilor sãi, partidul fiind frãmântat de sciziuni.
PUNR ( Partidul Unitãtii Nationale din România): S-a constituit la data de 20 martie 1990 dupã evenimentele de la Tg. Mureº. Este fondat ca partid politic de o parte din membrii Uniunii Vatra Româneascã, formatiune care se pronuntã si astãzi împotriva UDMR si a solicitãrilor pe care aceastã formaþiune le are.
La alegerile din 20 mai 1990 obtine 11 locuri in Parlamentul României. Primul sãu presedinte Radu Ciontea a fost înlocuit imediat dupã alegeri cu Gheorghe Funar.
Dupã alegerile din 1992 când obþine cca. 10% , participã la guvernare alãturi de PDSR, PDAR, având sprijinul parlamentar al PRM si PSM. Extremismul de care a dat dovada Gh. Funar a fãcut ca PUNR sa piardã o parte a încrederii populatiei, la alegerile din 1996 obtinând cu puþin peste 5% .Doctrina PUNR dupã cum afirma membrii acestui partid este una social –liberalã (?!), partidul fiind adeptul dreptului de proprietate, dar se pronunþã în acelaºi timp si pentru o protecþie socialã a populaþiei. De asemenea PUNR se pronunþã pentru un stat naþional unitar roman nefacând nici o concesie minoritãþilornaþionale, adversarul sau in plan politic si ideologic fiind UDMR. Majoritatea membrilor partidului sunt transilvãneni singurul membru marcant care nu este originar din Transilvania fiind deputatul Valentin Iliescu.
Dupã alegerile din 1996, in partid se creeazã o rupturã intre aripa condusã de Gh. Funar care este înlocuit din functia de presedinte al partidului la 22 martie 1997 cu Valeriu Tabãrã (fost ministru al Agriculturii in guvernul Vãcãroiu), si una condusã de acesta din urma secondat de Ioan Gavra.
Gruparea Funar se va unifica mai târziu cu PRM, dupã aceastã rupturã partidul încercând sã-ºi refacã o nouã imagine adoptând un nou statut mai moderat, declarându-se dispus la discuþii cu UDMR din pãcate neconcretizate din varii motive.
Partidul a detinut Puterea in perioada cat s-a aflat la guvernare alãturi de PDSR. Dupã 1996 este lipsit de aceasta si implicit de Autoritate, lipsa acesteia aceasta manifestându-se atât în cadrul partidului dar si in rândul electoratului, multi membrii ai sãi plecând spre alte partide precum: PNR, PNL etc., partidul scãzând in sondajele de opinie la 1%.
A.p.R. (Alianta pentru România) S-a fondat in 1997 dupã pãrãsirea PDSR a unui nr. de membrii marcanti ai acestui partid condusi de fostul ministru de externe în guvernare Vãcãroiu, Th. Meleºcanu. Deoarece Regulamentele Parlamentului nu permit ca partidele care nu au participat la alegeri sã se constituie in grupuri parlamentare, toti parlamentarii acestui partid sunt independenti. Poartã in prezent tratative cu PSDR pentru fuzionarea acestor douã formaþiuni politice nefinalizate încã cu nici un rezultat concret. Liderul acestui partid se bucura de cea mai mare încredere din partea populaþie conform sondajului CSOP din 21 iunie 1999 ( 36%), in schimb la alegerile prezidenþiale ar obþine doar 15%
Partidul este lipsit de Autoritate si de Putere deoarece in cadrul Parlamentului nu are nici o aliantã politicã încheiatã cu vreun partid politic, nu participa la guvernare.
Pentru a-si justifica legitimitatea se revendicã ca partid de centru-stânga, si prin faptul cã membrii sãi au obtinut un numãr de voturi prin care au intrat in Parlament desi au candidat pe listele altui partid.
PRM (Partidul România Mare) .S-a fondat in 1991 de cãtre ziaristii de la revista cu acelasi nume respectiv: Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Mircea Musat, Radu Theodoru, primul dintre ei fiind ales presedinte al partidului.
Principalul obiectiv politic al acestui partid conform programului electoral este refacerea României Mari. Întreþine relaþii internaþionale. cu Frontul Naþional Francez, al cãrui preºedinte Jean Marie Le Pen a participat la Congresul al II-lea al PRM din 1997, dar si cu autoritãþi din orientul mijlociu precum: Saddam Husein, Mohamer al Gadaffi
Dupã pãrãsirea de cãtre aripa Funar a PUNR, fuzioneazã cu formaþiunea politicã condusã de acesta ( PAUR) care devine unul din vicepreºedinþii partidului. PRM are un mesaj electoral in principal antisemit si intolerant, adversarii sãi politici fiind coaliþia CDR-USD-UDMR, protestând împotriva tuturor acþiunilor desfãºurate de cãtre UDMR, si acuzând aceasta formaþiune cã doreºte ruperea Transilvanie de România. La alegerile din 1992 a obþinut cca. 4% din voturi reuºind sa intre in Parlament, sprijinind la guvernare PDSR alãturi de PUNR PSM si PDAR.La alegerile din 1996 ajunge la cca. 5% aflându-se însã in opoziþie. Acuza actuala guvernare de trãdare a interesului naþional, mesajul sau electoral fiind unul de tip nationalisto-populisto-neocomunist. Prin actiunile sale este un partid de tip ultra-nationalist, tip de partid apãrut in Europa de Est dupã cãderea comunismului, când nationalismul a devenit noul stindard de luptã împotriva Occidentului , pe care îl acuzã si pe el de trãdare in special dupã respingerea României de aderare la structurile Euro-Atlantice. PRM nu a participat la guvernare panã acum, deci nu detinut decât in micã mãsurã putere, aceasta paote datorita fatului ca in perioada 1992-1996 a sprijinir PSDR si guvernarea Vacaroiu alaturi de PUNR, PDAR PSM.. Neavând decât un numãr mic de parlamentari singura solutie este aceea de a intra in coalitie alãturi de alte partide de stânga.
Partidul încearcã sa isi obþinã Legitimitatea prin mesajele sale naþionaliste si populiste câºtigând încrederea electoratului mai puþin educat in special din Vechiul Regat dar si a unei mici parþi a populaþiei din Transilvania. Spre deosebire de PUNR care are in aceastã zona un electorat puternic.
In cadrul partidului detinãtorul Autoritãtii este liderul necontestat C. V. Tudor singura voce care se face auzitã fiind a sa.
In ultimele sondaje PRM aratã cca. 8-10% in vreme ce liderul sãu are cca. 18%.
UDMR ( UNIUNEA DEMOCRATÃ A MAGHIRILOR DIN ROMANIA) S-a fondat in 1990 ca expresia a minoritãii maghiare din România care  dorea sã apere drepturile si interesele acestui segment al populatiei din România. Primul sau presedinte a fost un vechi comunist Domokos Geza fost membru al CC al PCR. Dupã alegerile din 1992 conducerea partidului este schimbatã aproape in totalitate: presedinte este ales Marko Bella , noi lideri  facându-se remarcati unii mai moderati precum Gyorgy Frunda si Akos Birtalan altii radicali precum Laszlo Tokes sau Kincsezs Elod
Moderatii se pronuntã pentru obtinerea drepturilor cuvenite minoritãtilor nationale pe cale legalã, prin dialog politic , in timp ce radicalii din UDMR încalcã uneori legile României, in speranta punerii statului român in fata faptului împlinit.
Electoratul UDMR se situeazã la cca. 7% fiind format din cetãtenii români de etnie maghiarã in special din judetele in care sunt majoritari, respectiv Harghita si Covasna.
Dupã alegerile din 1996 participã la guvernare alãturi de CDR si USD, deþinând doua portofolii : cel al Turismului si cel al sãnãtãtii rin acest lucru dovedindu-se si deþinãtori ai puterii.
Legitimitatea acestui partid este data de faptul ca reprezintã minoritatea maghiarã din România, dovedind o puternicã autoritate in rândul electoratului sãu. Paradoxal dar parlamentarii sãi se aseamãnã in privinta participãrii la sedinþele celor doua camere in mod asemãnãtor cu parlamentarii PUNR dovedind la fel ca si acestiapreocupãri pentru îmbunãtãtirea domeniului legislativ romanesc si aducerea acestuia la standardele europene.
Dupã aceastã scurtã trecere in revistã a principalelor partide din România, observãm ca aproape nici unul din aceste partide
( exceptând poate UDMR ) nu detin toate cele trei componente care ar face ca România sa fie o tara democraticã.
În principal partidele politice din România nu se bucurã nici de încrederea populatiei, si nici nu au autoritatea si puterea de a impune valorile democratice in România în acest fel ele devenind legitime pe care o pierd datoritã întârzierii reformei (principalele pârghii ale unui stat de drept: cele trei puteri: executivã, legislativã si judecãtoreascã figurând in topul neîncrederii populatiei.).
Tãrãgãnarea transformãrilor democratice nu va face decât ca România sa se întoarcã la totalitarism, iar daca luam in calcul teoria lui S. Huntington acest lucru este posibil: orice flux este urmat de un reflux iar acest reflux s-ar putea sa se opreascã doar la Ungaria, Polonia Cehia si probabil Slovenia si Croatia, tãri catolice.
Revenind la Motto putem spune cã cerintele de baza (aceleasi de aproape 9 ani) ale populaþiei României sunt: oprirea sau încetinirea ritmului inflatiei; privatizarea; îmbunãtãtirea serviciilor publice; libertatea de circulatie in Europa. Dacã aceste cerinte nu sunt îndeplinite cu greu mai putem crede cã democratia si valorile occidentale dupã care tânjim cei mai multi, se vor consolida in România.
Dupã cum se observa, guvernantii, (fãrã exceptie ) au oferit NATO, Uniunea Europeana, anticoruptie, drumul petrolului, Mebo, 15.000 de specialisti pe când oamenii vroiau eliminarea inflatiei, vize, privatizare, servicii publice mai bune, o realã protectie socialã. Îndrãznesc sã afirm cã România are nevoie astãzi in primul rând de un consens al elitelor care sã poatã face posibil crearea unui cadru legislativ favorabil accelerãrii reformei, in armonie cu cel european. Aceasta este cred una din condiþiile esenþiale ca România sã rãmânã in sfera þãrilor democratice.