Lucian Blaga – În marea trecere

În marea trecere

Soarele-n zenit tine cântarul zilei.
Cerul se dãruieste apelor de jos.
Cu ochi cuminti dobitoace în trecere
îsi privesc fãrã de spaimã umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagã poveste.
Nimic nu vrea sã fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigã prin pãduri
dupã îndepãrtata-i copilãrie,
ca un cerb bãtrân
dupã ciuta lui pierdutã în moarte.
Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pãmânt.
În zadar i-astept vestile,
numai pesteri rãsunã,
pâraie se cer în adânc.
Sânge fãrã rãspuns,
o, de-ar fi liniste, cât de bine s-ar auzi
ciuta cãlcând prin moarte.
Tot mai departe sovãi pe drum –
si, ca un ucigas ce-astupã cu nãframa
o gurã învinsã,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna sã tacã,
sã tacã.