Editorialele de Luni [14]

Puterea  – Alecu Racoviceanu:  My Rifle, my Pony and Me… şi câteva consideraţii despre prietenie

Din perioada mea de aroganţă maximă mi-a rămas o pasiune, am cele mai noi şi mai bizare telefoane de pe piaţă. Nu le folosesc la capacitatea lor maximă, dar îmi place să pun o melodie vintage pe un minicomputer mai tânăr ca anotimpul în care suntem. Ei bine, telefoanele mele întotdeauna au sunat neîncetat. De dimineaţa până seara îmi tulburau plăcut liniştea. Nu mă amăgeam că toţi cei care mă întrebau de câteva ori pe zi ce mai fac mureau de grija mea. Ştiam, evident, că majoritatea închideau telefonul şi apoi se lăudau celor de alături că vorbiseră cu mine. Mă sunau după fiecare editorial sau apariţie la televizor ca şi cum cu banalitaţile mele le schimbam filozofia de viaţă. Mă sunau, unii, uneori, şi doar ca să mă salute şi apoi închideau. Ca mai toţi directorii de ziare, umblam cu încărcătorul la mine şi mă alintam că nu mai suport să îl încarc zilnic. Aiurea! Suportam, şi încă foarte bine!

Nota Bene: Articolul va intra si in categoria Deadly Blow… [stiuc a nu ma crede dar imi pare rau ca nu am avut numarul de telefon…]

Adevarul – Ovidiu Nahoi: Doar un Căpitan şi-o ţară?

Ei bine, în această perioadă de optimism, mişcarea antidemocratică a lui Corneliu Zelea Codreanu are enorm de ­mulţi adepţi, mai ales tineri. Astfel că nu e de mirare ceea ce urmează să se întâmple peste un deceniu şi mai bine, într-o perioadă tulbure pentru întreaga Europă.
Oare numai prezenţa unei puternice comunităţi evreieşti să explice totul? Sau, mai curând, suntem noi, românii, tentaţi a ne pune destinul colectiv în mâinile unui Conducător, derobându-ne de propriile răspunderi politice şi sociale? Credem mai mult în oameni providenţiali decât în reguli şi instituţii?
Astăzi, România traversează din nou o perioadă tulbure, împreună cu întreaga Europă. Tentaţiile autoritare se simt în practici politice şi atitudini din societate. De aceea e important să rememorăm istoria recentă.

Jurnalul National – Tudor Octavian: Antonieta cea frumoasă

În şcoala elementară, în clasa a V-a, am fost îndrăgostit în acelaşi timp de Anicuţa, de Gasparotti Aurelia, de Istrate Mioara, din prima bancă de la geam, de Clara Tanasof, dar şi de domnişoara învăţătoare Antonieta Şchiopu, care avea 26 de ani şi un metru optzeci şi cinci în înălţime.

Precizarea “în înălţime” e absolut necesară, deoarece, în mai bine de 60 de ani, câţi au trecut de atunci, domnişoara Antonieta a pierdut câţiva centimetri din statură, dar a compensat enorm în lăţime, în grosime şi în greutate, fapt care m-a făcut, întâlnind-o după atâta amar de vreme, să mă întreb oare de ce am iubit-o? Cred c-am fost topit după ea pentru că eram la vârsta când încercam să înţeleg ce mi se întâmplă.

Romania Libera: DAN CRISTIAN TURTURICA –Sistemul contraatacă

Când scriam, săptămâna trecută, că este doar o chestiune de timp până ce alianţa corupţilor şi a tuturor oamenilor din sistem care se simt ameninţaţi de ancheta în cazul Voicu va declanşa contraatacul, nu îmi imaginam că el va începe atât de curând şi atât de brutal. Decizia Curţii Constituţionale de a desfiinţa practic Agenţia Naţională de Integritate este însă semnalul clar că toţi cei care ţin România prizonieră într-un sistem feudal au decis să reacţioneze tranşant şi fără întârziere împotriva celor care încearcă să le smulgă privilegiile. Mesajul lor este foarte simplu: nu dorim să dăm socoteală pentru nimic! Prin gura Curţii Constituţionale ei ne-au spus verde în faţă că nu acceptă să fie întrebaţi şi, cu atât mai puţin, să li se ceară justificări nici pentru modul în care fac avere în timp ce deţin o funcţie publică, nici despre resorturile ascunse care stau în spatele unor decizii ce ne afectează pe fiecare dintre noi şi nici pentru sentinţele juridice pe care le dau.

EvZ: Horia Ghibuţiu – Norul şi patria ţânţarului-armăsar

Avem o veritabilă vocaţie a exagerării, vizibilă în mijloacele de informare în masă din România mai ales în situaţii ieşite din comun.
Aşa se întâmplă acum cu acest nor de cenuşă, la care câinele de pază al societăţii latră mult mai tare decât s-ar cuveni.
Ne-a intrat hiperbolizarea în sânge de transformăm orice ţânţar în armăsar? Evident, perturbarea traficului aerian la scară continentală şi preocuparea privind posibilele consecinţe ale erupţiei vulcanice din Islanda asupra mediului nu lasă pe nimeni indiferent. Norul de cenuşă e o pacoste pentru oamenii care vor să călătorească, aşijderea pentru companiile aeriene (în schimb, transportatorii pe uscat şi cei maritimi îşi freacă mâinile de satisfacţie, dar acesta e subiectul altei discuţii, cea despre profitorii oricărei crize).

Gandul: Marius NIŢU – Bute şi Oltchim, mai mult decât merităm

Tricolorul românesc a străbătut ieri lumea, fluturând pe toate canalele de sport. A plecat dimineaţa din Montrealul lui Bute şi s-a oprit amiaza la Vâlcea, oraşul unde handbalul e sportul rege. E minunat, nu-i aşa, ne simţim mândri că suntem români, dar aceste victorii n-au nicio legătură cu România noastră, a tuturor. Sunt performanţe individuale, nu sunt o reuşită a unui sistem colectiv la care am contribuit cu toţii. Bute reprezintă combinaţia câştigătoare dintre managementul sportiv de top al canadienilor şi talentul, munca titanică a unui tânăr care nu uită o clipă că putea sfârşi îngropat la turnătorie, la Sidex. La fel, Oltchimul e reuşita unei masive investiţii private. Ada Nechita şi colegele ei aveau nişte şuturi la poartă care semănau cu upercutul care l-a făcut praf pe Miranda, le aplaudăm, dar puţini se gândesc că patru-cinci dintre jucătoarele Oltchim-ului au salarii anuale care se învârt în jurul a o sută de mii de euro.