Nu se afla in aceasta lume nimeni care sa nu stie nimic si nimeni care sa stie totul
O poveste africana, din Togo
Paianjenul, care se numea Yevi, se socotise multa vreme inteleptul inteleptilor, geniul neintrecut al gandirii. Dar, pe masura ce anii treceau, iar paianjenul urmarea indeaproape intamplarile din aceasta lume, s-a mirat foarte de inteligenta pe care o dobandisera oamenii si celelalte fapturi.
Intr-o buna zi, s-a gandit paianjenul, vor ajunge tot atat de inteligenti ca mine si-mi vor lua locul. Si-a facut rost de o plosca mica si a pornit sa stoarca si sa suga, cu ajutorul ei, toata inteligenta si toata stiinta fapturilor vii (in afara de el). A supt si instinctul, imaginatia, gandirea. Le-a bagat pe toate in plosca, a inchis-o bine si a legat-o strans la gura cu o bucata de sfoara.
Apoi a cautat un loc potrivit pentru a ascunde pretioasa comoara.
– In apa? In pamant? Nu, mai degraba acolo sus, in varful acestui copac urias.
Si-a trecut sfoara cu care legase plosca dupa gat si a inceput sa urce, tinand trunchiul copacului intre picioruse. Plosca era atat de grea insa incat se balabanea tot timpul, iar paianjenul se trezea din nou jos, pe pamant.
O data, de doua ori, de trei ori: paianjenul cadea mereu. Dar nu se lasa, cu toata durerea.
Deodata, din varful copacului, a pornit sa cante o turturica. Paianjenul, care stia limba pasarilor, a inteles ce-i spunea turturica:
– Ia plosca in spinare! Ia plosca in spinare!
Paianjenul s-a gandit: biata turturica are dreptate. Cu toate ca nu este decat o turturica, pe care am golit-o de inteligenta, are dreptate. Este mai inteligenta ca mine. Nu am nicio indoiala. Mi-e rusine de trufia mea, de parerea pe care o aveam despre mine si despre puterile mele.
Paianjenul a dat drumul plostii, care a cazut si s-a desfacut. Toata stiinta s-a raspandit in vazduh si s-a intors la celelalte fiinte.
Iar turturica i-a spus paianjenului, cantand, din varful copacului:
– Nu se afla in aceasta lume nimeni care sa nu stie nimic si nimeni care sa stie totul